sâmbătă, 16 aprilie 2011

Ruina

Trunchiul tau din spini s-a altoit pe realitatea mea din petale cenusii de ceata . Ai ramas aceeasi pata morbida pe care am cunoscut-o intr-o intersectie aglomerata . Purtai incaltari grele si purtai pe umarul drept zambetul meu trecator si pe umarul stang refuzul si fuga .
Te-am inteles si eu as fugi . Si eu as fi la fel de speriata ca tine daca ar veni o umbra , s-ar transforma intr-un verb incandescent si mi s-ar lipi de suflet .
Cu ce drept ? As trai in ilegalitate recunosc , mi-as asuma dreptul de a ma gandi liber si curat la tine zilnic chiar daca asta ar desfinta orice alte drepturi pe care le am .
In lumea ta in care totul e redus la materialitate , sperantele sunt pietre iar o femeie indragostita trebuie sa se roage sa fie iazul in care arunci pietrele si pui dorinte ...

Orice barbat cauta femei care ii semene fericirea la poarta gandurilor sale , eu ti-am semanat mereu cenusa , mereu ti-am adus ramasitele focului pe care il aprind zilnic la aceeasi ora. Inchid ochii dar tu ti-ai pus o pluta de luni bune pe iazul meu si nu vrei sa pleci de acolo . Absenta ta nu vrea sa plece de langa desi o alung cu tot focul si cu tot fumul . I-am innegrit lemnul si cu toate astea gustul absentei tale nu e negru .

Singurul poem de dragoste a fost : "Iti mai aduci aminte cand te jucai de-a Apocalipsa cu mine ? Cand imi numarai zilele/si asa putine / pe bile care nu aduceau niciodata norocul ?
E straniu dar s-a nascut omul care numara ceata si sangeriul zorilor mele . S-a nascut omul care mi-a zambit pentru ca i-am semanat cenusa la poarta in intunericul lui Decembrie.

De atunci pana acum ma tot gandesc, ca am sa-ti apar intr-un vis pe care dimineata in tine il sapa . Miniscula parte a lumii , femeie inutila care sta spanzurata cu coatele pe singura stea a Siberiei tale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu