miercuri, 30 noiembrie 2011

Nemiscarea

Tacere... Aici sunt numai eu.

Si ploaia.



Daca intrebi un adult ce e ploaia ? Iti va da explicatia stiintifica si probabil iti va spune si care e prognoza meteo, daca vei intreba un copil iti va spune ca e uda si putin cam batrana. Pe masura ce copilul va creste va invata sa iubeasca ploaia sau sa o deteste. Cu ploaia mereu e vorba de extreme, de vicii sau de lipsa lor. Viciul meu in acest caz e naturalist.

Pe cand ma certam cu proiectul intitulat Nora, m-am lovit de o carte, "Patterns in Ibsen's middle plays" si mi-am amintit in acest mod de bucuria de a-l regasi pe Kierkegaard, asadar daca Baudelaire era preocupat cu dandy'ul si spectatorul, Nietzsche cu supraomul, Kierkegaard era preocupat cu 3 tipuri de caractere . Primul tip descris era estetul care traieste pentru placere, care este preocupat de latura exterioara a existentei. Urmatorul este cel etic care este dedicat complet simtului datoriei , iar cel din urma aflat la stadiul cel mai inalt este cel religios.

Daca imi doresc sa fac teatru din simtul datoriei oare ma situez la nivelul etic ? Daca ma pierd la un moment dat si ma refugiez in scoica religioasa asta unde ma duce? Sincera sa fiu nu stiu. Sunt surprinsa sa vad cum pentru unii nu sunt o fasie de lut mai mult sau mai putin desavarsita ca ei ci de multe ori o fasie de nisip pe care in mod eronat au impresia ca pot calca si lasa o urma.
Asta par a-si dori toti acum, a lasa o urma. Sa fie corect sau gresit? Daca faci din teatru un motiv pentru a lasa o urma in sensul complet eronat de a ajunge cineva, de a-ti sti oamenii "numele" devii broasca din imaginarul lui E.Dickinson care isi doreste ca toata lumea sa o auda si sa o cunoasca. Ei par un caz pierdut pentru mine iar eu par un caz pierdut pentru ei.



Revenind la momentul de la care nu am plecat, de dimineata cand fugise somnul catre o alta noapte ti-am cusut numele pe buzunarul drept de la camasa, ti-am scris numele asa cum iti place si dupa am zambit multumita discutand cu cana mea de ceai. Nu stiu inca daca ti-a placut sau nu dar ti-am lasat si zambetul meu pe umarul de la camasa si o doza de empatie si chiar o lacrima pe care sa o folosesti cand esti trist, ia lacrima mea si nu le irosi pe ale tale pastreaza-le pentru micile bucurii.

Stiu ca daca privesti prin binoclul imaginatiei mele tabloul se schimba constant ca niste nori prea rapizi, se pare ca au lipsit la lectia vietii numita lene. Mi-as dori sa plec de aici si sa ma nasc inca odata, de data asta intr-un loc mai cunoscut, as vrea sa ma nasc in mine daca se poate. Sa cunosc spatiul, colturile, cifrele si un nimic sau cel mult doua. As fi mai impacata si mai linistita. As fi mai putin confuza si mi-as apartine mai mult mie. Devine obositor ca si dupa 21 de ani sa reinoiesc abonamentul la mine.
Nu as mai fi o fire atat de contradictorie. Nu as mai tanji la pulsiuni instinctuale si rezervoare de vise freudiene. M-as limita la o viata cu trei usi a mea, a familiei si a idealului.
Unde e mecanismul care imi altoieste retrairea in amintire ?