luni, 18 iunie 2012


Gust din negrul tău precum gustă maşina de scris cerneala. Eşti amar, inutil si motorul absurdului. Te mişti precum un pui de ulcer întru-un corp bolnav. Te zbaţi naiv între paradoxul lui azi si amorul lui maine. Te adresai orei cu "Doamna" si mereu îţi oferi braţul unui orb oarecare precum Timpul. Consideri ca eşti altruist dar e doar o scuză de a-ti căpăta vanatul. Ai mirosul si setea dependentului de adrenalina. Ti-ai dori un harem de fluturi întru-un întuneric roşu.


Cine poate refuza negrului sa se întoarcă la negru? Ce a început în întuneric nu poate nici măcar spera la o clipa de lumina. Femeia lemn a fost femeia căutărilor lui. Mereu a rupt pentru a aprinde focul. Si-a ars încheieturile de atîtea ori dar oricum erau de prisos. Copil frumos bărbaţii vieţii tale nu ti-au venerat încheieturile. Copac fiind cel mult tulpină si o fărîmă din rădăcina, pentru cei care au rabdat pană în anotimpul rece sa te vadă fără verdeaţă, ofilită si goală.

Nimeni nu ti-a sadit o floare langa mormîntul viu, nimeni nu ti-a îmbrăcat rădăcinile în nuanţe de violet. Nimeni nu si-a rezemat capul si a rămas acolo pana ce a inmugurit dimineaţa. Nimeni nu si-a lipit urechea de anvelopa emoţională si nimeni nu ti-a şoptit "dragostea iubeşte sa iubească dragostea".

E un pas mic de la atins la stins. Azi a ars ultima ramura. I-a rămas undeva coroana... Undeva mai aproape de embrionul lui Venus.









x

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu